Unul dintre marii jucători ai României, flankerul de aur al unei generaţii excepţionale, care a alcătuit împreună cu Viorel Morariu şi Radu Demian, una dintre cele mai valoroase linii a treia din rugby-ul autohton, Mircea Rusu a încetat din viaţă noaptea trecută, la Cluj-Napoca, la vârsta de 93 de ani.
În urmă cu trei ani acesta şi-a lansat cartea „Omul Mircea Rusu”
Mircea Rusu s-a născut la 30 iulie 1933 la Blaj şi a urmat cursurile Liceului „Sfântul Vasile cel Mare” din localitate, iar după desfiinţarea acestuia şi-a continuat studiile la Liceul „Horea, Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia. În timpul liceului, acesta a practicat alergări, săritura în lungime, aruncarea greutăţii, a suliţei şi a discului, jucând şi baschet şi volei.
Primul contact cu rugby-ul a venit în 1953, pe când era student la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului de Căi Ferate din Bucureşti şi a asistat pentru prima oară la un meci de rugby la România – Italia 14-16 (24 mai 1953), disputat pe stadionul Dinamo în prezenţa a 20.000 de spectatori. Un an mai târziu, s-a îndreptat spre sportul cu balonul oval mai mult din necesitate: rămas fără cămin şi masă la cantină, tatăl său fiind deţinut politic, Mircea Rusu a aflat că membrii echipei de rugby a Institutului de Căi Ferate (din Divizia B) primesc masa la cantină gratuit, drept care s-a alăturat formaţiei Locomotiva I.C.F., antrenată de Constantin „Telu” Diamandi. Aici tânărul jucător s-a remarcat rapid, iar în 1956 a făcut pasul la Griviţa Roşie, unde va rămâne până în 1970, la vârsta de 37 de ani. În intervalul 1956 – 1970 obţine, împreună cu „echipa de aur” a Griviţei Roşii opt titluri de campion naţional, iar în 1964 – titlul de campion al Europei, după victoria obţinută în finală împotriva francezilor de la Mont-de-Marsan.
În anii ’60, Mircea Rusu a fost component al echipei naţionale care a reuşit o serie de 25 de meciuri internaţionale fără înfrângere. Acesta şi-a făcut debutul pentru România într-un meci cu Republica Democrată Germană, pe 27 octombrie 1959, disputat la Bucureşti, ultimul meci pentru echipa naţională disputându-l la 28 mai 1967 la Lisabona, într-un meci împotriva Portugaliei.
Mircea Rusu a rămas până în 1970 la Griviţa Roşie, fiind şi angajat ca inginer la Uzinele Griviţa. În acest an, din cauza unor probleme familiale, a fost nevoit să se transfere la Cluj, unde a devenit director al Grupului Şcolar Material Rulant „16 Februarie”, continuând să joace rugby la Agronomia Cluj. În paralel, el a avut o contribuţie uriaşă la dezvoltarea rugby-ului juvenil local, răspunzând de campionatul organizat de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (M.T.Tc.) şi înfiinţând împreună cu Alexandru Ştefu, secţia de rugby de la Şcoala Sportivă „Viitorul” Cluj, apoi o secţie de juniori la Clubul Sportiv Şcolar „Locomotiva”. După o vreme, cele două cluburi au fuzionat sub numele de „Locomotiva” Cluj. A contribuit şi la înfiinţarea echipei Uzinelor „16 Februarie”, la care a activat ca jucător până în 1979, când, la 46 de ani s-a retras din activitatea competiţională. A rămas, însă, lângă echipă până în 1995, când s-a pensionat.
Pentru meritele sale deosebite, a primit în 1964 titlul de Maestru Emerit al Sportului, a fost inclus în Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România şi a condus organizaţii importante precum Fundaţia „Prietenii Rugbyului Clujean”.
În aprilie 2023, Consiliul Local Cluj a aprobat cu unanimitate de voturi (23) acordarea titlului de Cetăţean de Onoare.
