Povestea fabuloasă a Rapidului – Prima echipă românească ce a ajuns într-o finală europeană
Echipa oamenilor de rând, a artiștilor boemi și a pasiunii fără margini, Rapid București este unul dintre cele 25 de cluburi de fotbal înființate în România Mare care mai activează și doar unul dintre cele trei din prima ligă. De-a lungul anilor, a jonglat cu performanța și cu nenorocul, cu dragostea și cu mânia, dar acum, la centenar, porțile Istoriei i se deschid, scrie adevarul.ro.
În 1923, fotbalul deja avea casă solidă în România: echipe erau cam prin toate regiunile, încă din 1909 aveam o competiție internă – Cupa ASAR (Asociațiunea Societăților Atletice din România) –, și tocmai ce Divizia A debutase pe firmament cu primul sezon, 1921-1922 (Olimpia București fiind prima campioană). În zona Giuleștiului de astăzi, oamenii se strângeau, mai în glumă, mai în serios, și făceau câte-o miuță. Muncitorii de la Atelierele Grivița, cunoscuți, pe timpuri, sub numele de „ciocănari“, chiar înființaseră în 1922 echipa Rampa Militari, cunoscută astfel după numele locului unde se antrenau și jucau, locul de astăzi din zona Gării Basarab. În vara lui 1923, voiau să fie totul cu acte în regulă. Așa că s-au strâns la Școala Primară din cartier și într-o sală unde copiii învățau alfabetul, muncitorii-sportivi au semnat negru pe alb și înființau echipa Rapid – „Asociaţia culturală şi sportivă CFR“ mai exact. Era 25 iunie și istoria începea să fie scrisă.
Din primul comitet au făcut parte: maistrul Teofil Copaci (devenit președintele asociației), strungarii Grigore Grigoriu (devenit primul căpitan al echipei), Dumitru Constantinescu, Géza Ginzer, Tudor Petre, Franz Hladt. Nou-înființatei echipe i s-au alăturat și vecinii de cartier, de la echipa Excelsior, și-au luat cu chirie un teren la Șosea și se pregăteau de performanțe. Echipamentul s-a cusut stângaci, cu ață groasă și pânză dură, iar bocancii cu așa-zisele crampoane erau reciclați – toate adunate de pe la fabrică, fiecare cum a putut. Mai mult, legenda spune că tricourile – cămășile, atunci – în deja celebra culoare vișinie au fost realizate de soțiile fotbaliștilor din perdele sau din fețele de masă de la vagoanele trenurilor.
Pentru Rapid, prima parte a anilor ’40 au fost de mare succes. Chiar în 1940, când Al Doilea Război Mondial deja începuse, echipa din Giulești reușea cea mai mare performanță: era prima echipă din România care se califica în finala unei competiții europeane, Cupa Europei Centrale. Fotbalul însă nu și-a mai găsit locul în tragedia marii conflagrații și totul a fost anulat. Iar în perioada 1937-1942, Rapidul cucerește de șase ori consecutiv Cupa României, record neatins de altă echipă românească până în prezent. Apoi, pentru alți câţiva ani, au jonglat cu locurile în prima parte a clasamentului, ca în 1951 să retrogradeze pentru prima oară. Au revenit un an mai târziu, însă în 1954 au retrogradat din nou.
Anii postdecembriști au adus lumina pentru giuleșteni. Au câștigat două campionate și încă patru Cupe ale României au pus în vitrină. Alb-vișiniii au făcut valuri (în tribune, chiar și unele mexicane) în Europa, fiind „abonați“ la Cupa UEFA. Cea mai mare performanță din istoria clubului a fost înregistrată în primăvara lui 2006 când giuleștenii au întâlnit Steaua – microbiștii din toată țara erau un suflet la unison, însă roș-albaștrii au mers mai departe.
