Naționala lui Mirel Rădoi a încheiat rapid drumul spre Qatar cu o ieșire în decor la Erevan, iar cei 24 de ani de absență de la Mondial vor deveni cel puțin 28. Totul, după numai trei meciuri. 

După dezastrul din Armenia, Mirel Rădoi a anunțat că are "un impuls spre demisie", impuls care s-ar putea materializa în prima decizie de necontestat a selecționerului. Mărturisesc că nu mă aflu printre cei care au așteptări de la un fotbal ajuns de mult sub nivelul de avarie. Orice succes al primei reprezentative este o sfidare a realităților în care se află fotbalul românesc.

Ca să obții rezultate, adică să califici echipa națională la turnee finale, trebuie să faci "din rahat bici" aproape la propriu. Singurul lucru cert este că Rădoi nu a reușit. Diplomat și cu spirit de echipă, selecționerul și-a apărat jucătorii la fiecare eșec după care a luat responsabilitatea asupra sa și a staff-ului său. La Erevan a sfârșit însă punându-și la zid fotbaliștii pentru lipsa de responsabilitate din teren. Din 1990 încoace n-am văzut niciodată o asemenea ieșire a unui selecționer, chiar dacă radiografia făcută de Rădoi în cele trei răspunsuri de la interviul de final de meci este de o acuratețe totală.

CITEȘTE ȘI: Mirel Rădoi ia în calcul demisia după umilința cu Armenia: ,,La ce se gândesc în afară de fotbal? Mă încearcă sentimente ciudate”

Da, fotbalul românesc duce lipsă de fotbaliști. Altfel nu ar fi ajuns să apeleze la Mogoș, fundașul dreapta cu alura unui zidar plecat de pe șantier pentru o miuță. Iar aeroplanul numit Chiricheș nu ar fi ajuns să fie considerat un lider incontestabil al primei reprezentative. Treaba unui selecționer este însă să scoată tot ce se poate din materialul pe care îl are la dispoziție. Iar Armenia ne-a predat o lecție de fotbal fără să aibă la dispoziție staruri de Champions League.

În trei meciuri, România lui Rădoi și-a luat adio de la Mondial. Mai exact, de la iluzia unui Mondial. Ne-am păcălit cu o victorie norocoasă în fața Macedoniei de Nord, apoi am fost aproape să sărbătorim că nu am luat decât un gol de la Germania, într-un meci în care problema echipei învingătoare nu s-a pus niciodată. Am plecat învinși de la Erevan după ce am condus Armenia.

În unsprezece meciuri cu Rădoi selecționer, singura victorie de răsunet a fost cea obținută atunci când Norvegia nu s-a putut prezenta la București! Am bătut Austria, care putea reveni de la 3-1 după ce a redus din diferență și a ratat o ocazie imensă în final. Și Macedonia de Nord, după emoțiile de a ne vedea egalați de la 2-0. În rest, chix după chix.

De ce joacă Stanciu la 70 de metri de poarta adversă și nu la 30? De ce i-a trimis Rădoi în teren pe Keșeru și Tănase la prima întrerupere după ce România a întors rezultatul la Erevan? Selecționerul se apără cu introducerea lui Crețu, însă mutarea defensivă a venit abia după roșul lui Pușcaș, atunci când și-a dat seama că riscă să scape din mână rezultatul. Și, cel mai grav, de ce acuză selecționerul că jucătorii nu respectă sarcinile și informațiile primite la ședințele tactice? Poate că toate întrebările pot primi răspunsuri atunci când ai mai mult de două sezoane la activ ca antrenor înainte de a fi numit selecționer.

Nu este exclus ca Rădoi să aibă o carieră fantastică de antrenor, așa cum îi prevede Răzvan Lucescu. Însă drumul spre succes pentru un antrenor tânăr trece prin experimente, dezamăgiri, încercări și schimbări, care nu își au locul la singura echipă pentru care suspină o țară întreagă. Mirel, ascultă-ți impulsul! Lasă locul tău altcuiva și concentrează-te pe cariera de antrenor. Oricum nu se va schimba nimic.

PS: Felicitări echipelor naționale ale Macedoniei de Nord, pentru victoria cu 2-1 obținută în Germania, și Armeniei, pentru punctajul maxim obținut după primele trei meciuri din grupă. Pe pariu că niciunul dintre jucătorii lor nu se simte mai fotbalist decât Ovidiu Popescu!