Sportul românesc a suferit azi, miercuri, 19 octombrie, o pierdere imensă. Gheorghe Novac, fost președinte al CS Dinamo, a murit la 77 de ani.
Omul Gheorghe Novac, dincolo de cifrele din statistici
Novac a fost unul dintre cei mai mari baschetbaliști ai României. A debutat la Rapid, în 1961, dar după un an a plecat la Olimpia București, unde a jucat două sezoane.
Din 1964 a îmbrăcat maieul lui Dinamo. În cei 17 ani în care a evoluat la gruparea alb-roșie a câștigat nu mai puțin de 13 titluri de campion.
Cu naționala României, a participat la cinci turnee finale de Campionat European, FIBA EuroBasket ca să respectăm denumirea oficială: în 1965, 1967 (când echipa a terminat pe locul 5), 1969, 1973 şi 1975.
După ce s-a retras din activitatea de jucător, s-a apucat de antrenorat. A fost secund la Dinamo în sezonul 1981/1982 și principal între 1983 și 1990, când a câștigat (alte) două titluri. Astea ar fi statisticile.
Dincolo de aceste cifre, Gheorghe Novac a fost un om. A condus CS Dinamo într-un moment agitat, între 1991 și 1996. S-a înhămat la treabă într-o perioadă în care entuziasmul libertății câștigate în Decembrie 1989 a fost înlocuit de nevoia de bani pentru a face performanță.
Dinamo se lupta pentru supremația în sportul românesc cu Steaua și doar la unele secții cu alte cluburi din țară. Dincolo de acest aspect, mai era un altul, poate chiar mai important: sportivii îmbrăcați în alb și roșu cucereau medalii pe bandă rulantă nu doar la Campionate Mondiale și Europene, ci și la Jocurile Olimpice.
Iar Gheorghe Novac a prins două Olimpiade în mandatul lui, pe cele din 1992, de la Barcelona, și din 1996, de la Atlanta.
La vremea respectivă România încă deținea supremația europeană și mondială în multe sporturi. Bilanțurile de final de an, prezentate la conferințele de presă, durau de la 60 de minute în sus.
Pentru că Gheorghe Novac menționa numele fiecărui sportiv al clubului Dinamo medaliat la vreo competiție. Uneori chiar și de trei ori, dacă era vorba de Campionat Național, European și Mondial, din respect pentru munca respectivilor. Pentru că Gheorghe Novac știa să aprecieze oamenii.
„Surprizele” lui Gheorghe Novac
Două amintiri am cu Gheorghe Novac, ambele la începutul carierei mele de jurnalist sportiv. Prima datează din primăvara lui 1994. Pe atunci, echipa masculină de volei Steaua nu avea o sală în care să joace meciurile de pe teren propriu.
De multe ori își ducea „oaspeții” în Sala Agronomia, dar meciurile importante le juca în Sala Dinamo. Iar în ediția din acel an al Cupei României sorții au decis ca Steaua și Dinamo să se întâlnească în sferturile de finală.
La vremea respectivă setul se juca până la 15, iar un meci de trei seturi putea dura și 2 ore. Fanii dinamoviști nu puteau rata un astfel de meci, așa că au umplut sala până la refuz. Dinamo a câștigat prima manșă cu 3-0. Returul avea loc a doua zi, iar dacă învingea Steaua se juca un meci decisiv.
„La ora meciului” aveam o vechime de vreo 4 luni în presă, la defunctul „Sportul românesc”, patronat de Dumitru Dragomir, care ulterior avea să devină președinte al Ligii Profesioniste de Fotbal.
Mândru nevoie mare că lucrez la unul dintre cele două ziare importante de sport de la vremea respectivă (alături de Gazeta Sporturilor), îmi afișam mapa cu abțipildul alb pe care scria cu roșu „Sportul românesc, cel mai modern cotidian de sport din România”.
Nu aveam de unde să știu că unii suporteri dinamoviști aveau „un cui” împotriva fostului președinte al clubului Victoria. Motiv pentru care tot meciul mi-au făcut duș cu salivă și m-au înjurat de parcă le-aș fi adus cine știe ce pagube lor și famiilor lor.
Vizavi de masa presei era loja în care stătea președintele CS Dinamo, Gheorghe Novac. Vedea „revolta” fanilor la adresa mea, nu și „ploaia” de salivă, dar atât. Nervos că nu face nimic, la sfârșitul meciului m-am instalat la el în birou și i-am relatat toată povestea.
– Îmi pare, sincer, rău, pentru tot ce ți s-a întâmplat, dar chiar nu am cum să-i opresc. Îmi este imposibil să le interzic accesul în sală, pentru că dau bani pe bilete. Tot ce pot să fac este ca, o perioadă, să stai cu mine în lojă.
Evident că am refuzat. Dar am avut două surprize. Prima a fost chiar în seara respectivă, când am plecat din biroul lui „acompaniat” de doi jandarmi, care m-au însoțit pe peronul stației „Ștefan cel Mare” și au stat cu mine până când a plecat metroul din stație.
A doua surpriză am avut-o a doua zi. Nu am stat în lojă alături de Gheorghe Novac, pentru că a stat el în loja aflată deasupra mesei presei. La fel cum a procedat și la meciul decisiv. Iar la final a coborât pe parchetul sălii, a venit direct la mine și mi-a spus:
– De acum înainte, când mai vii la sală treci întâi la mine la birou să vin cu tine să văd care e atmosfera în sală.
Nu a fost nevoie, deoarece voleibaliștii „și-au luat angajamentul” să aibă grijă de mine. Iar cu găligani ca Dan Drăgușin sau Aurelian Ion sau Nicușor Armeanu sau Vali Iancu sau Vicențiu Dumitrescu în preajmă, nu avea nimeni curaj să se mai ia de tine.
Respectul față de adversari
A doua amintire cu Gheorghe Novac o am din vara lui 1996. CS Dinamo a organizat o conferință de presă în care și-a prezentat obiectivele înaintea Jocurilor Olimpice de la Atlanta. „Vrem să obținem atâtea medalii de aur, atâtea de argint, atâtea de bronz” și așa mai departe.
Ca de obicei, conferința de presă a fost urmată de „o gustare, un suc și o cafea”. Băuturile alcoolice nu existau nici măcar la stadiu de glumă. L-am lăsat pe nea Gică (pentru mi-a impus și permis să-i spun așa) să mai respire, după care l-am luat la o vorbă între 4 ochi.
– Domnule președinte…
– Iar mă iei ca la ziar cu „domnule”?
– Lăsați, că poate aude cineva.
– Bine, zi, ce te frământă. Să te ajut cu ceva?
– Nu e cazul. Dar vreau să știu o chestie, fără să dau la ziar. Chiar credeți că puteți să câștigați toate medaliile alea?
– Da. Ca să fiu sincer, eu sunt convins că vom lua mai multe. Dar damblaua mea e alta. Nu să îi batem pe americani sau chinezi sau ruși. E greu să te lupți cu ei. Eu vreau să iau măcar cu o medalie de aur mai mult decât ia Steaua. Au sportivi buni de tot, dar tocmai de aia vreau să fiu în fața lor.
Nu mai știu dacă dorința i s-a îndeplinit, dar discuția o țin minte și acum dintr-un singur motiv: Gheorghe Novac mi-a transmis, în puține cuvinte, respectul imens pe care-l avea față de proprii sportivi. Să fie mai buni decât adversarii tradiționali. Și, în același timp, respectul pentru adversari: „Sunt buni, dar vrem să-i depășim”.
Rămas bun, nea Gică Novac!
