Fosta medaliată cu aur la Jocurile Olimpice Atena 2004, la gimnastică, plus un argint la sol, Daniela Sofronie (33 de ani) a vorbit despre drama vieții sale: depresia.
„Da, sufăr de depresie de ani buni. Este o boală greu de suportat dacă nu este tratată. Până acum câțiva ani am reușit să țin insomniile sub control, dar, în timp, devenind foarte agresive, a trebuit să apelez la ajutorul specialiștilor. Simptome? Anxietate, dureri de picioare, izolare, nedorința de socializare, aproape o neputință de a merge, de a face pași. Acum doi ani am ajuns aproape în comă la spital și am reușit să îmi revin numai datorită ajutorului celor din jur, a doamnei dr. Cotan Raluca și a specialiștilor Centrului de Nevroze Predeal”, scria Sofronie, pe Facebook, în urmă cu două luni.
Fosta sportivă a revenit în orașul natal, Constanța, după câteva săptămâni petrecute în centrul medical de la Predeal. Daniela Sofronie a vorbit despre cum o afectează depresia. Fosta sportivă a declarat că problemele au debutat încă din copilărie.
“Păi, am intrat în sala de gimnastică la patru ani. Până pe la șase ani a fost foarte frumos. Ne jucam la antrenamente. A început apoi pregătirea intensă pentru primul concurs și, din cauza emoțiilor, a bătăilor, jignirilor, lovirilor, abuzurilor fizice și psihice suferite din partea antrenoarei, au început insomniile. Cea mai mare bătaie am încasat-o într-o zi de 1 iunie. Seara, când făceam baie, am strigat-o pe mama să vină să mă ajute să mă spăl pe spate, și s-a speriat ce a văzut. Eram vânătă, dungă lângă dungă, ca o zebră. Fusesem lovită la club. Ne băteau cu ce apucau, cu umerașe, cu bețe”, a declarat Sofronie, potrivit playsport.ro.
CITEȘTE ȘI –>> CINE VA FI NAȘUL COPILULUI LUI LAURENȚIU REGHECAMPF: „VA FI UN BOTEZ SUPERB, CU INVITAȚI DE SEAMĂ!”
“Nu foarte agresive în primii ani. Nu dormeam două-trei noaptea. Dar când am ajuns la lotul olimpic de juniori la Onești, la 12 ani, mi se întâmpla deja să nu închid ochii o noapte întreagă. Eram dată complet peste cap a doua zi. Am discutat acolo cu antrenorii, le-am relatat prin ce trec, am primit un tratament pe bază de plante. M-a ajutat într-o oarecare măsură, dar nu foarte mult”, mai spus aceasta.
Daniela Sofronie a vorbit și despre medalia de aur, câștigată la Atena, la ediția din 2004.
“Concursul pe echipe era mereu scopul principal. Restul, pe aparate, a fost un bonus. Atena a însemnat un concurs extrem de solicitant, ne-am completat excepțional și am reușit să urcăm pe prima treaptă a podiumului. Iar la sol, unde figuram ca prima rezervă, am tras doar pentru că s-a accidentat Oana Ban. M-am gândit că e șansa mea, s-o fructific și a rezultat un argint. Îmi dorisem mult o medalie la paralele, aparatul meu preferat, dar, dintr-o mare dorință, am comis niște greșeli și am terminat doar pe locul cinci. Performanța de la Atena am conștientizat-o abia în anii ăștia din urmă, când, mai uitându-mă pe youtube, am realizat cât de multă lume ne-a fost alături, câtă bucurie am produs”, a adăugat Sofronie, pentru sursa citată.
După concurs însă, Sofronie a decis să se retragă din activitate.
“N-am mai putut psihic. Organismul ar mai fi dus, dar am cedat mental. Intram în sală pentru antrenamente și începeam să plâng. Nu mai rezistam, pur și simplu, la cât de mult am tras! Dar în primele săptămâni după ce am terminat-o cu gimnastica m-am simțit ca un extraterestru. Nu știam încotro s-o apuc. Parcă nimerisem pe altă planetă. Până la urmă, m-a ajutat Elena Frâncu, șefa de atunci de la DJTS Constanța, și m-am angajat la Direcția de Sport”, a mai spus fosta gimnastă.
„Când mă apucă atacul de panică, mă cuprinde o frică teribilă, simt că-mi explodează inima. Dacă stau în picioare, tremur toată și nu știu dacă pot păși. Mă așez repede jos, de teamă să nu cad.
Lucrurile au evoluat în timp. La început s-au dezvoltat insomniile, temerile, momente de tristețe. Nu prea le-am băgat în seamă. Dar, trecând anii, boala a evoluat și am ajuns la un diagnostic de depresie recurentă, adică episoade ciclice. Stări de anxietate, izolare, refuz de a socializa, priveam în gol pe pereți, abuz de medicamente. Îmi doream să dorm nonstop, iar în faza cea mai dură nici nu mai îmi păsa dacă mă trezesc. Luam pastile cu pumnul, câte o folie de zece comprimate. Nu cu gândul de a mă sinucide, ci doar fiindcă voiam să dorm. Așa am și ajuns la un moment dat la spital aproape în stare de comă„, a conchis Daniela Sofronie.
